MANIA GENERALIZĂRII

Printre alte manii ale speciei, aceea a generalizării ocupă un loc deosebit; puțini dintre noi scăpăm de tentația etichetării și, în egală măsură, de etichetele pe care semenii noștri ni le lipesc. Este unul dintre procesele în care intervenim ca actanți sau ne trezim  prinși ca material asupra căruia se acționează, de insuficiente dăți cu toleranță ... Nu am pretenția că nu săvârșesc această eroare, care mă înfurie când sesizez că îi cad pradă, indiferent de ipostază. M-aș mulțumi să discern la vreme predispoziția de a plasa oamenii sau manifestările în categorii preexistente, spre a-mi pune instantaneu în față o nevăzută oglindă care să mă trezească.

De ce ne-om fi simțind noi înțelepți cât să notăm prestațiile altora, morali cât să le judecăm viețile și inteligenți cât să le anulăm reflecțiile? Presupun că e o întrebare de a cărei existență nu prea vrem să știm, mai ales fiindcă răspunsul ne-ar spune lucruri pe care nu vrem să le auzim despre noi...ne-ar aminti cât de pseudomorali suntem, cât de falsă e istețimea cu care ne place să apărem în fața celorlalți, cât de proaste sunt criteriile cu care ne trufim să măsurăm drumurile ori șederile semenilor noștri. Și cât de rar ne amintim să cerem iertare pentru necredințele, căderile, îndoielile, tăcerile și falsitățile noastre...

Pseudocronica de duminică

9 septembrie 2012

Când mi se pare că nu mai pot fugi de balaurii pe care singură îi isc, îi chem sau doar îi las să apară, mă retrag în puținele certitudini care îmi străbat fulgurant viața. Una este a provoca întâlniri cinematografice, de multe ori cu pelicule care dau în clocot de romantism, de neveridic și de nerevoluționar. Duminica aceasta am poposit în filmul The Lucky One – povestea unei povești care se naște din absurd, din convingerea lui că fotografia ei, cea neștiută și necunoscută, l-a salvat. Să pornești pe urmele unei iluzii, dintr-o convingere ea însăși mai iluzorie decât visul pe care te-ai decis a-l urma... El, cel atât de tulburător în suferința unei coborâri în infernul violenței (a fost pușcaș marin), cel pasionat de filosofie și de armonia muzicii, paradoxal purtat într-un spațiu al aberantului (și cel al confruntărilor la care, soldat fiind, a participat și acela al atingerii cu ființe zbuciumate în propria suficiență, precum șeriful, expartener de viață al diafanei Beth).

Nedumeririle noastre, ale celor care de prea multe ori avem pretenția că totul e logic, că totul trebuie să aibă o explicație sunt gratuite. E o atmosferă de nelogic ori, dacă vreți, de o logică a sentimentului, care iese din granița oricărui rațional de noi acceptat; e un spațiu pulsând de acel ceva care iese din orice tipare explicabile sau măcar susceptibile de a fi explicate. “Cum să explici ceva ce nici tu nu înțelegi?” dă glas Logan întrebării ce ar putea sintetiza esența problematicii. Poate nici măcar nu e necesar să avem explicații la orice, oameni buni!

Ce a rămas în percepția celei ce scrie din istoria acestui film? Câteva secvențe îmbibate de pulberi de speranțe – cum e aceea în care Beth, zguduită de neputința de a înțelege moartea fratelui ei, răscolește ghivecele din jurul zidului în care cândva, în copilărie, fratele ei îi cimentuise cartea; imaginea copilului care se retrage alergând spre căsuța din copac, un refugiu dincolo de zbateri care tind să îl copleșească sau liniștea din final, a bucuriei de a te simți împlinit și fiindcă, dincolo de logică și de normalitate, ți-ai asumat destinul care te-a purtat pe urmele unei iluzii. Un strop de zâmbet, strecurat printre lacrimi născute din secvențele în care Logan, vulnerabilul puternic sau, ca să cultivăm paradoxul ce își găsește ecou în The Lucky One, puternicul vulnerabil, răstoarnă zările spre a o găsi pe Beth, o așteaptă să scape de propriii demoni și îi ocrotește, din umbră, fragilul echilibru. Și, peste toate, un soi de lumină pe care nu o pot explica și nici măcar nu vreau să știu de unde vine. Îmi e de ajuns că există...

CU DRAG,NOULUI AN ȘCOLAR...

     Septembrie e un răstimp fundamental în calendarul afectiv al oricărui om care a trecut (cu mai mult sau mai puțin entuziasm... ) prin școală. Iată-ne la început, din nou, ca în fiecare toamnă! De această dată sunetul clopoțelului -devenit...sonerie- mirosul de cretă și emoția reîntâlnirii cu sălile de clasă vin mai devreme...Dacă e o simplă schimbare a datei debutului școlar sau mai mult, noi toți -elevi, cadre didactice și, desigur, părinți- vom afla împreună. Clădind, nu așteptând răspunsul.
      Vacanța și-a oprit treptat pașii, potecile vremii fiind străbătute de Școala ce bate cu degete cuminți în geamul sufletului, privindu-ne cu drag printre gene. E o promisiune, ca fiecare început - de va deveni faptă, realitate, rădăcină a energiei de a merge mai departe vom descoperi prin și în noi înșine!
      Nu ne așteaptă un drum ușor, vom avea adesea de înlăturat spini și pietre, vom întâlni gropi și povârnișuri, însă a pipăi cu mintea și inima ceea ce mintea noastră abia așteaptă să descopere -lumina cunoașterii- merită efortul.

OGLINDA BARCELONEZĂ...MI ESPEJO MAGICO!

Iubesc liniştea din Parc de la Ciutadella; e un loc în care găsesc atâta pace (chiar a mea cu mine!), încât parcă îmi renaşte sufletul. Stau sub un ficus imens; în preajmă un cuplu în devenire discută, un guapo tocmai şi-a întins yoghin oasele, iar o solitară doarme cu rucsacul sub cap, aşa cum am făcut şi eu până acum (a se înlocui rucsacul cu geanta mea decolorată de ibericul astru diurn). Am senzaţia că iarba îmi creşte pe lângă şi simultan prin piele, în vreme ce o nebănuită greutate coboară din mine sudându-mă odihnitor de pământul pe care mi-am întins azuriul pareo...cu tot cu lene! Mi-e greu să discern dacă această senzaţie precede gândul la starea de acum ori gândul creează senzaţia – e un joc destul de alunecos, pe care nu am răbdare să-l analizez (perseverent refuz!). E o linişte vie; o viaţă a arborilor şi a arbuştilor ce absorb soarele şi toleranţa meleagurilor catalane, o vitalitate a oamenilor care se bucură aşa cum numai pe cei de aici i-am văzut făcând-o (doar că la câtă subiectivitate musteşte în fiece emit nu e imposibil să mă înşel...e însă visul meu şi mi-l păstrez). Vedem ceea ce este ori ceea ce căutăm în ce ne înconjoară? Privirea e înşelătoare, nici în dragoste nu e altfel şi uneori tocmai aceată falsificatoare declanşează îndrăgostirea. El amor se hace con el corazon, pero empieza con la mirada..no?

   Aşezare para relajarme pe terasa restaurantului de la ultimul nivel al MNHC; întoarsă spre oraş văd în stânga artera dinspre Barceloneta spre mare, hotelul W, teleferico de Montjuic, trecând blând spre Torre del Reloj, imperturbabil în farmecul său discret, podul cu aspect futurist, răsărit parcă din apele fierbinţi ale atâtor doruri mediteraneene, IMAX Port Vell, portul cu ambarcaţiunile lui cochete, neobositul Colon, privind la fel de cercetător ca totdeauna spre zările pe care le-a răscolit cândva, cupolele MNAC-ului, steagul catalan, macaralele, statuia de pe cupola de la Iglesia de la Merce –protectoarea oraşului, Cara de Barcelona, lângă care ghicesc turlele clădirilor de pe nobiliara Via Laietana, în vreme ce acordurile unei formaţii aflate jos, în stradă, leagănă liniştea acestei duminici. Dacă aş avea dreptul să aleg locul şi momentul în care să dispar din lumina acestui pământ, aici şi acum ar fi...aici, unde îmbrăţişez cu sufletul oraşul care m-a învăţat să iubesc şi acum, când simt că nu există decât miraculosul ahora.

Cât de departe...

 Mă întreb dacă doare mai tare să nu ai la cine să gândeşti, strângând cu speranţă pleoapele spre a te lăsa legănat de aroma acestui cântec ori să ştii că nu există niciun suflet care să te aibă în el când tăcerea îi este inundată de acordurile aceleiaşi melodii – şi mă întorc astfel, implicit, la nemărturisita întrebare dacă e mai amar să nu iubeşti sau să nu fii iubit.Uneori îmi place să neg, într-o bizară autoapărare, posibilitatea de a întâlni spiritul în care să te oglindeşti, inima în care să te cuprinzi deplin, cu păcatele şi urmele tale de noroi, trupul alături de care să vibrezi cu duioşia pasiunii (ştiu cât de paradoxal sună!). Alteori însă vreau să cred că iubirea aceea cu totul şi întru totul există, că ne putem reîntregi esenţa în şi prin dragoste...

Poate

  Fiecare ciob de timp- numit clipă - e necruțător cu ezitările, tăcerile, inerțiile noastre. În orice secundă poate fi prea târziu pentru zâmbetul pe care nu ai avut vreme să-l împărtășești cu ceilalți, pentru "munții" pe care nu ai încercat să-i urci, pentru dorințele de care nu ai fost capabil să te apropii, pentru ...Ne preocupăm să trăim suspendați între "ieri" și "mâine", lăsând să moară  singurul reper cu adevărat ... palpabil -"azi". O fi și liberul arbitru, dar e și altceva, dincolo de noi și de cuvinte .

Sagrada...înaltul din inimă

Perfecțiune

Dincolo de aparent...e mereu un alt soi de frumusețe