Poate

  Fiecare ciob de timp- numit clipă - e necruțător cu ezitările, tăcerile, inerțiile noastre. În orice secundă poate fi prea târziu pentru zâmbetul pe care nu ai avut vreme să-l împărtășești cu ceilalți, pentru "munții" pe care nu ai încercat să-i urci, pentru dorințele de care nu ai fost capabil să te apropii, pentru ...Ne preocupăm să trăim suspendați între "ieri" și "mâine", lăsând să moară  singurul reper cu adevărat ... palpabil -"azi". O fi și liberul arbitru, dar e și altceva, dincolo de noi și de cuvinte .

Sagrada...înaltul din inimă

Perfecțiune

Dincolo de aparent...e mereu un alt soi de frumusețe

Lin

O noapte lină, de poveste,

Cu basmul care încă este,

Cu liniște tăcând rebel

și zgomot...lenevind și el...

Cu un sărut pe tâmpla-ți caldă,

Pe ochii surâzând a fragă,

Pe neștiutele-ți tristeți,

Pe zâmbete ...adesea reci!

Cu dragul meu timid de tine,

Cu răsăritul care vine,

Cu lumi, curgând dintr-o poveste

Care a fost și, poate...este...

"SĂ" și semnul deschis al...posibilului

   Conjunctivul e o carcasă a potențialității destul de bine ascunsă și având capacitatea de a oferi adesea senzația de real, când cea naturală ar fi de real...izabil. În visări diafane și deziluzii cenușii, în timide înălțări și strepezite căderi, în șiraguri de stele logostele și în nove prăbușite în stinsa materie cosmică- în tot ce vrem să fie, ca și în tot ce este dincolo de "aprobarea" voinței noastre, există minusculul "să", reorganizând totul după limitările sale...
   Spațiul afectiv nu scapă reglementărilor de posibil, realizabil, potențial...nici pe înălțimi abisale de extaz, nici în abisuri înălțătoare de renunțare.
   Când îți izbesti - cvasistănescian, dar fericit - tâmplele de cozile împletite ale cometelor te simți capabil SĂ strigi întregului morganatica stare de împărtășire din minunea reflectării în celălalt, SĂ privești cu ochii închiși, pentru ca focul din ei să nu ardă temeliile lumii, SĂ bei roua înnoptărilor și setea să fugă sfioasă cale de șapte mări și șapte țări...
    Când ești izbit de pierderea iluziei în "au trăit fericiți până la ne-adânci"...tinereți, ai vrea SĂ urli, SĂ te scurgi în tine însuți, SĂ cobori până devii începutul lacrimei scrâșnite și, pe urmă, când simți că mai jos nu poți, că doare atât încât nici carnea nu știe de e carne sau durere...ai vrea, totuși, SĂ te mai doară un pic...
    SĂ mergi spre lună-răsare și spre soare-apune, convins că te îndrepți spre soare răsare și că ai lăsat în urmă luna ce apune...

"Quo vadis...?'

     O întrebare nu doar cât drumul unei umanități delirant de haotice...o interogație care -pentru fiecare și, în speță, pentru mine- poate reclădi universul interior ... risipit, suspendat, pierdut între o frântură de zâmbet amar și un strop de lacrimă aromată de tăceri neștiute. Desigur, îl poate și demola, împingându-l spre negare și cufundare în apele adânci ale unor simțuri ce vor să muște cât mai dureros din carnea vieții, convinse ori, mai degrabă, încercând să convingă de savoarea "îmbucăturii"...
     Ce rămâne din sufletul nostru când făptura lui de boare divină se lovește nemilos de întuneric (cel din noi...poate mai puternic decât din alții, ori poate mai vag...), de ipocrizie, de minciună, de suferință și de toate "binefacerile"...pandorice? Cum reușim să nu își piardă înaltul pe care Cel-mai-presus-de-toate ni l-a dat?
      Încerc să aflu răspunsul la această întrebare și îmi privesc rușinată oglinda duhului...am rănit-o eu însămi de atâtea ori...
     

Pahar...sau calc?

     Clar am o pasiune pentru bărbații complicați și egoiști, care azi știu și mâine nu mai știu, care au sensibilitatea unui butuc, e, da ..poți face o operă de artă din el...dar lemnul e atât de ...așchios! Presupun că în mod aparent inexplicabil îmi plac intangibilii, aceia care din varii motive, ooo...și nici nu bănuiam că pot fi atât de diverse!...îmi sunt de necucerit sau de "neconservat".
   Bărbații -pahar sau indivizii -hârtie de calc..."Pahar" -atenți doar la a conserva propria temperatură, mai mereu prezentată drept mai crescută decât e, grijulii să nu-și ciobească liniștea, comoditatea, accesibilitatea publică, "transparența" intențiilor, ...gingași ca un cactus (nu, nu...nu e vorba de efemeritatea dulce-amară a florilor de cactus...), casanți în aparență - în fapt "arcopalul" lor afectiv e biiiine consolidat! "Hârtie de calc" -imitând trăirile altora (că, mai ales de când cu atâta virtual, nu e deloc greu să pretinzi că simți ori gândești lucruri ce îți sunt...străine), redând conștiincios și cu ușoare nuanțe "scrisuri" care nu le aparțin, textieri de succes într-o "operă" prozaică și previzibilă...

How do you love someone...

...și deliberat "rostesc" întrebarea în alt grai...să nu îmi aud disperarea urlând în limba tăcerilor și tristeților, taifasurilor și bucuriilor mele. Aveam un munte de certitudini la...17-18 ani, prima era aceea a iubirii care ține o viață și un pic mai mult chiar, acum...pot să îmi admir aroma visărilor de atunci doar în jurnalul meu de adolescentă cam rebelă și în cele câteva scrisori ce au supraviețuit. Poate sunt eu un "caz pierdut", posibil ca alții să își fi păstrat ori chiar să trăiască miracolul unui suflet-pereche alături, poate...
    Dar dacă...nu? Dacă printre multe revelații, viața ne-o aduce și pe aceea a lui "NU"?! Întrebări, întrebări...alternând cu interogații...și, între ele, pauze...
     Mă macină un dor nebun și necurmat de acel minut în care Iubirea ne vindecă până și de povara propriei ființe...

De poftă...

   Am sorbit rândurile din cea mai recentă postare pe blog realizată de Daniel Iancu și...mi-am dorit să mă așez pe...propria canapea și să stau la taclale - cu mine, cea care am fost, cu mine, cea care aș fi putut deveni și, poate, cu mine... Cea de acum.
   "Spitalul de nebuni" și povestea din spatele acestei frânturi de viață devenită artă m-a cucerit prin firescul confesiunii, prin naturalețea comunicării, prin profunzimea filosofică a ridicării dincolo de cotidian și autobiografic. A trece dincolo de imediat, de ceea ce doare sau înseninează la un moment dat - o modalitate de a trăi în substanța și nu la suprafața adesea tulburată de reflectări străine, de chipuri ce trec peste oglinda întregului numit existență. Daniel a descoperit "puntea" înzestrării personalului cu valențe de alteritate și, pentru această...șansă, îi mulțumesc.