...și deliberat "rostesc" întrebarea în alt grai...să nu îmi aud disperarea urlând în limba tăcerilor și tristeților, taifasurilor și bucuriilor mele. Aveam un munte de certitudini la...17-18 ani, prima era aceea a iubirii care ține o viață și un pic mai mult chiar, acum...pot să îmi admir aroma visărilor de atunci doar în jurnalul meu de adolescentă cam rebelă și în cele câteva scrisori ce au supraviețuit. Poate sunt eu un "caz pierdut", posibil ca alții să își fi păstrat ori chiar să trăiască miracolul unui suflet-pereche alături, poate...
Dar dacă...nu? Dacă printre multe revelații, viața ne-o aduce și pe aceea a lui "NU"?! Întrebări, întrebări...alternând cu interogații...și, între ele, pauze...
Mă macină un dor nebun și necurmat de acel minut în care Iubirea ne vindecă până și de povara propriei ființe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu