O întrebare nu doar cât drumul unei umanități delirant de haotice...o interogație care -pentru fiecare și, în speță, pentru mine- poate reclădi universul interior ... risipit, suspendat, pierdut între o frântură de zâmbet amar și un strop de lacrimă aromată de tăceri neștiute. Desigur, îl poate și demola, împingându-l spre negare și cufundare în apele adânci ale unor simțuri ce vor să muște cât mai dureros din carnea vieții, convinse ori, mai degrabă, încercând să convingă de savoarea "îmbucăturii"...
Ce rămâne din sufletul nostru când făptura lui de boare divină se lovește nemilos de întuneric (cel din noi...poate mai puternic decât din alții, ori poate mai vag...), de ipocrizie, de minciună, de suferință și de toate "binefacerile"...pandorice? Cum reușim să nu își piardă înaltul pe care Cel-mai-presus-de-toate ni l-a dat?
Încerc să aflu răspunsul la această întrebare și îmi privesc rușinată oglinda duhului...am rănit-o eu însămi de atâtea ori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu