Am sorbit rândurile din cea mai recentă postare pe blog realizată de Daniel Iancu și...mi-am dorit să mă așez pe...propria canapea și să stau la taclale - cu mine, cea care am fost, cu mine, cea care aș fi putut deveni și, poate, cu mine... Cea de acum.
"Spitalul de nebuni" și povestea din spatele acestei frânturi de viață devenită artă m-a cucerit prin firescul confesiunii, prin naturalețea comunicării, prin profunzimea filosofică a ridicării dincolo de cotidian și autobiografic. A trece dincolo de imediat, de ceea ce doare sau înseninează la un moment dat - o modalitate de a trăi în substanța și nu la suprafața adesea tulburată de reflectări străine, de chipuri ce trec peste oglinda întregului numit existență. Daniel a descoperit "puntea" înzestrării personalului cu valențe de alteritate și, pentru această...șansă, îi mulțumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu