Mă întreb dacă doare mai tare să nu ai la
cine să gândeşti, strângând cu speranţă pleoapele spre a te lăsa legănat de
aroma acestui cântec ori să ştii că nu există niciun suflet care să te aibă în
el când tăcerea îi este inundată de acordurile aceleiaşi melodii – şi mă întorc
astfel, implicit, la nemărturisita întrebare dacă e mai amar să nu iubeşti sau
să nu fii iubit.Uneori îmi place să neg, într-o bizară autoapărare,
posibilitatea de a întâlni spiritul în care să te oglindeşti, inima în care să
te cuprinzi deplin, cu păcatele şi urmele tale de noroi, trupul alături de care
să vibrezi cu duioşia pasiunii (ştiu cât de paradoxal sună!). Alteori însă vreau
să cred că iubirea aceea cu totul şi întru totul există, că ne putem reîntregi
esenţa în şi prin dragoste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu